vineri, 7 septembrie 2012

Nevindecabil...

Nu credeam ca o sa ajung iar sa postez chestii de genul aici,dar.. Nu stiu,poate o sa ajute cu ceva.

Mi-am petrecut ultimele zile,daca nu chiar ultimele saptamani intr-o continua,constanta durere..cel putin sufleteasca.
De ce?
Mi-as dori sa stiu un motiv exact...Poate nu exista,poate sunt mai multe... In fine..

Insa cunosc originea...cunosc punctul de la care pleaca toate acestea.Nu voi intra prea mult in detalii,pentru ca nu am spus asta niciodata nimanui,dar...Voi scrie cateva lucruri pentru mine sau pentru oricine altcineva care e dispus sau isi doreste sa stie de ce sunt asa.

Totul a inceput in urma cu 5-6 ani.Eram un copil,gandeam ca unul si ma comportam ca unul.Desi eram printre primii din scoala [si chiar nu zic asta ca pe o lauda],eram mai prost decat as fi crezut vreodata..

Eram in generala,nu eram unul dintre copiii populari.Nici nu mi-as fi dorit sa fiu,eram simplu, timid, [repet] prost si nu imi bateam capul cu multe. Cea mai mare problema e ca am fost naiv...inca sunt.. Si fara sa realizez macar am lasat lucruri spuse ,fapte intamplate sa ma afecteze atat de mult incat sa raman marcat.

Nu am realizat asta pana recent,dar...divortul alor mei de acum 5-6 ani m-a marcat in atat de multe moduri si la atat de multe nivele incat imi afecteza si viata de acum.Imaginea cu tatal meu plecand pe usa e printre cele mai dureroase amintiri... La putin timp dupa m-am imbolnavit de inima,o boala care s-a agrav si o am inca si in ziua de azi. Nu vroiam sa cred ca asta e cauza...

Cum ziceam,eram mic,prost,naiv... In clasa pot zice ca eram luat in ras si batjocorit mereu,acasa nici nu mai vorbesc.. Si am lasat lucrurile sa treaca,fara sa le dau importanta,fara sa imi dau seama cu adevarat ce se intampla. Nu stiu daca am facut-o intentionat,sau nu,dar nu bagam in seama constient nici un lucru rau,nici o jignire sau un eveniment neplacut. Insa in subconstient am ramas cu rani... multe si aparent nevindecabile.

Nu imi luam in considerare colegii,nu am bagat in seama divortul si m-am axat pe anumite talente pe care le-am descoperit sau mi le-am format,mai mult ca sa evadez din suferinta de care nici nu eram constient.

Si am facut asta ani intregi.. Am fost mereu cu zambetul pe buze,am fost mereu cel care facea glume tampite,facea pe tampitul,poate chiar era considerat tampit.Dar nu mi-a pasat... Sa ma prostesc,sa fac lumea sa rada,asta imi era scopul chiar si in cele mai proaste zile.Un comportament copilaros fara ca cineva sa stie ce se ascunde in fata acestei...masti i-as putea spune.Petreceam clipele in care eram singur gasindu-mi ocupatii,sa nu ma pot gandi la...lucruri rele.

O data cu divortul,toate lucrurile care mi s-au adresat,atat inainte cat si dupa,au prins un contur imens in sufletul meu ,m-au facut sa imi pierd orice urma de incredere in mine si sa ma tem pentru absolut orice.Am fost pesimist ,sunt si probabil voi fi mereu,oricat incerc sa schimb asta..Ma simt dezamagit usor,ranit la fel de usor si nu ma cred in stare de nimic bun..

Am avut nevoie de cineva langa mine,insa n-am avut pe nimeni...lucrurile au continuat la fel,daca nu chiar mai rau ca inainte. Am continuat sa fiu luat in ras,eu incercand sa imi ascund durerea,am continuat sa fac pe idiotul si am facut asta atata timp incat am ajuns sa ma cred...Acea masca a ajuns sa faca parte din mine.

Nu am fost niciodata pe deplin bine...Nu am avut niciodata incredere in mine astfel incat nu am reusit niciodata sa tin pe cineva langa mine,mai devreme sau mai tarziu din cauza atitudinii si pesimismului meu sa pierd totul. Nu am reusit sa fiu deschis,sa vorbesc despre asta ... Intr-un final,m-am lasat condus de ranile acelea din subconstient.Am fost ori prea distant,ori prea sufocant,niciodata o persoana normala.

Nu a fost nimeni care sa ma sustina... sa ma incurajeze,sa imi spuna ca totul va fi bine.Iar acum? Acum ma gandesc mereu doar la ce ii mai rau.
Dar a aparut aceasta persoana minunata in viata mea... Singura caruia m-am putut deschide cu adevarat,singura care m-a suportat mult timp si a reusit sa imi castige increderea pe care n-am mai acordat-o nimanui... Pentru prima data de cand ma stiu chiar am avut o perioada pe care o pot numi cea mai fericita perioada din viata mea.

Si realizand greselile care le-am facut anterior,realizand acum si sursa lor,de ce nu ma pot schimba?Incerc cu adevarat... Si cu toate astea nu am reusit sa schimb mai nimic,iar aceste lucruri ma fac sa imi pierd din nou persoana iubita.Cea mai iubita persoana... Iar frica aceasta,de a nu o pierde,imi amplifica toate partile negative si orice urma de gandire logica dispare.. Am reusit sa ranesc probabil singura fiinta care m-a inteles si mi-a fost alaturi mereu,iar eu am fost prea orb sa realizez si sa indrept asta la timp...

Mereu am fost singur si m-am considerat un nimeni... Cu ea sunt cineva,am pe cineva...
Astea nu sunt declaratiile unui emo,n-am ganduri prostesti sau chestii de genul,sunt doar realist...Caci fara ea ,nu stiu in cine as mai putea avea incredere si cine mi-ar mai putea fi alaturi..As ramane singur din nou..

Nu mi-e rusine sa recunosc ca sunt alintat,dar nu intr-un sens bun...Simt nevoia de o afectiune enorma,exagerata chiar..Simt nevoia de cineva langa mine oricand...Caut sa aud lucruri chiar daca le stiu si insist atat de mult pe chestii mici incat...ah..Nu stiu..Devin sufocant,stresant.
Le pot numi pretentii... Pretentii care inteleg ca devin stresante pentru oricine si regret ca sunt asa... Chiar regret,nu e ceva ce vreau sa fiu:(..

Tot ce pot face e sa sper ca ma voi schimba... Ca aceste rani nu sunt nevindecabile,oricat de adanci ar fi... Dar pentru oricine care ma cunoaste sau care ma va cunoaste,va spun din inima ca imi pare rau...

Si tie iubito,nu voi putea niciodata sa exprim in cuvinte regretul pe care il am fata de tot ce sunt si fac gresit fata de tine...Si orice s-ar intampla ,nu iti voi putea multumi niciodata indeajuns pentru tot ce ai facut pentru mine in tot acest timp.
Pentru sustinerea si rabdarea ta! Cuvintele acestea vor ramane vesnic aici si vreau sa stii ca ai fost si esti o persoana minunata! Si indiferent de ce va fi,iti voi fi mereu recunoscator din toata inima pentru fericirea pe care ai adus-o in viata mea!


1 omuleti comentara:

Ștefan Stoica spunea...

Sunt curios cum de nu am reușit să îți descopăr blogul mai devreme! Ceea ce ai trăit până acum îmi e atât de familiar! Eu nu am avut ghinionul ca părinții mei să se despartă, dar niciodată nu i-am simțit suficient de aproape! Însă eu am fost mereu un singuratic. Încrederea în oameni e aproape de 0, iar în mine...totuși și eu sunt om! Însă spre deosebire de tine, eu am evoluat urât! Am simțit furie, ură, dezgust, invidie! Acestea sunt elementele care m-au făcut pe mine să evoluez. Și după ce am obținut succesul, după ce m-am văzut răsplătit și premiat pentru munca mea am realizat...că nu sunt împlinit! Și mă zbat într-o stare de indiferență cumplită. Eu nu mai cred în schimbarea mea. Adică am ajuns în stadiul în care nu îmi mai pasă de nimic. Orice mi s-ar întâmpla, m-ar lăsa impasibil. Deși, în această seară am văzut că pe lumea aceasta, printre fețe hâde, de oameni paranoici și avari există și îngeri. Un înger căruia i-am rupt aripile, mi-a lipit mie altele noi în loc. Și parcă m-a motivat să mai sper puțin. Doar cu câteva vorbe mi-a redat zâmbetul! Da...atât de mult tânjeam după afecțiune încât o persoană din spatele unei ferestre de messenger mi-a arătat că sunt important! Asta mi-a dat forță să mai rezist o perioadă.

Trimiteți un comentariu

omuleti au comentat